Sectorul construcțiilor din România traversează un impas ce poate fi comparat, pe bună dreptate, cu criza din 2008. Diferența esențială este că acum contextul arată altfel: avem fonduri europene (PNRR, programe operaționale), avem o nevoie uriașă de infrastructură, dar blocajele administrative și birocrația excesivă anulează șansa reală de progres. Firmele s-au pregătit ani de zile, au format muncitori și au investit în echipamente, însă întârzierile la plăți, rezilierea sau amânarea contractelor și lipsa de predictibilitate din partea statului creează o presiune financiară dublă: pierderi pe proiectele blocate și riscuri mari chiar și pe cele aflate în derulare.
În paralel, piața muncii devine din ce în ce mai fragilă. Specialiștii părăsesc România atrași de salariile mult mai mari din Vest, iar în locul lor vin oameni insuficient pregătiți, ceea ce accentuează problema calității și a productivității. Dincolo de dificultatea economică, miza este una socială: concedierile sau migrarea forței de muncă pot genera costuri sociale mari și pot accentua lipsa de personal calificat pe termen lung.
Pe termen scurt, companiile trebuie să se concentreze pe adaptabilitate – renegocierea contractelor, diversificarea portofoliului și valorificarea investițiilor proprii. Pe termen lung, este vitală o strategie comună între mediul privat și autorități pentru reducerea birocrației și pentru susținerea unei politici coerente de formare și retenție a angajaților. Fără aceste măsuri, riscăm să pierdem nu doar șantiere și firme, ci și oamenii în care s-a investit ani de zile – adică adevărata resursă a sectorului construcțiilor.